Istoria educașiei fizice în România începe încă din epoca străveche. Pe teritoriul țârii noastre s-au găsit două patine confecționate din os de animal ce proveneau din secolele VIII-VII (î. Hr.).
Cuprinsul articolului
Dovezi antice în istoria educației fizice în România
În secolele VII-VI (î.Hr.) sunt cunoscute instituțiile, amenajările și manifestările sportive de la Histria, Tomis și Calatis. Aproximativ între anii 484 și 425 (î.Hr.), Herodot menționează îndemânarea deosebită a traco-geților în mânuirea arcului. Pe o stelă funerară antică, din sec. al IV-lea (î.Hr.), este reprezentat un efeb nud jucând arșice – un joc cu oscioare sau pietricele.
Când Alexandru cel Mare, al cărui imperiu ajunsese la Dunăre, pornea lupta împotriva populației nord-dunărene (335-334 î.Hr.), geto-dacii îl silesc să se retragă. Rezistența opusă lui Alexandru de către armata geților, formată din cca. 10 000 de pedestrași și 4000 de călăreți vădește, pe lângă caracterul militar al educației, și nivelul pregătirii fizice al ostașilor, pregătire absolut necesară ăn luptele din acea vreme, când forța de rezistență fizică, călăria și mânuirea armelor jucau un rol de seamă. Faptul că pentru trecerea Dunării oștile macedone au folosit luntrele monoxile ale localnicilor ne dezvăluie o altă latură a preocupărilor acestora ce are implicații sportive – vâslitul.
Istoria educației fizice în vremea dacilor
Mai târziu, sub Burebista, nivelul instruirii armatei crește în mod deosebit în consistență. Istoricul Strabon notează în „Georgrafia” sa – primul și cel mai însemnat document cu privire la începuturile organizate în istoria educației fizice în România – că Burebista ajungând în fruntea neamului său, „la înălțat de mult prin exerciții…”.
Ovidiu, pe când era surghiunit la Tomis, în versurile din „Triste” și „Pontice” ne oferă câteva mărturii cu privire la armele și iscusința folosirii lor de către geto-daci.
Faptul că dacii erau minunați mânuitori ai arcului era cunoscut de întreaga Romă. Chiar poetul Horațius Flacus nota în una din odele sale că se pricepe mai bine decât toți la aruncarea săgeților.
Pregătirea fizică și militară a dacilor este vădit mai pregnantă în timpul lui Decebal. Acțiunile de ridicare a poporului și armatei prin exerciții începute de Burebista, continuă ți se accentuează influențate de greci și apoi tot mai mult de modelul roman.
Bărbăția, curajul și îndemânarea în luptă a ostașilor noștrii au constituit în același timp elemente legate de dezvoltarea specifică a educației fizice pe peritoriul românesc.
Organizarea educației fizice pe teritoriul țării noastre
Este limpede că istoria educației fizice a timpului nu a existat ca fenomen separat, ci s-a integrat pregătirilor făcute în vederea ducerii războaielor. Mult mai târziu încep să apară și unele preocupări pentru organizarea educației fizice și a sportului în țara noastră. La noi aceste preocupări sunt mai evidente începând cu secolul XVII-XIX.
Una din cele mai vechi știri despre introducerea educației fizice în școala noastră o aflăm din cronica lui Athanasie Comnenul, unde ni se relatează că la Școala Domnească de la Sf. Sava din București, întemeiată de domnul Țării Românești Alexandru Ipsilanti, se făceau și exerciții fizice sub supravegherea profesorilor.
În îndreptarul purtărilor acestei școli se prevedea ca elevii, în zilele de studiu „ori și în mijlocul săptămânii, odată sau de două ori, să iasă cu suravehetorul lor, ba chiar uneori și cu dascălul lor, la unele locuri de aproape, pentru exerciții corporale”.
Poate că istoria gimnasticii și a scrimei în forme organizate ar fi început în 1831 dacă s-ar fi dat curs inițiativei pastorului A. Sarai, care preconiza înfințarea unei școli particulare unde să se „perfecționeze forțele și capacitățile fizice și morale sau intelectuale tinerimei, conform cu progresele naturii”.
Regulamentul Organic-constituție a Principatelor Române între 1832 și 1848 – prevedea și unele măsuri referitoare la educația fizică.
În bugetul școlilor din București și Craiova pe anul 1833 era prevăzută
pentru profesorul de gimnastică „o leafă de 150 lei pe lună”, egală de
altfel cu cea a profesorilor de aritmetică, geografie, limba greacă etc.
La Academia Mihăileană din Iași, în 1841, preda gimnastica joia
după-amiaza și duminica, după ce elevii ieșeau de la slujba religioasă,
un profesor de origine italiană, pe nume Luzzato. În cele 6 ore de
gimnastică pe săptămână, acești elevi practicau și exerciții la aparate,
confecționate la școala de meserii din Iași.
La 5/17 mai 1862, Dimitrie Racoviță înfințează „Societatea de dare la semnu Bucuresci”. În secolul al XIX-lea tirul se practica sub denumirea de „dare la semn”.
În perioada anilor 1897 – 1910, când Spiru Haret a organizat învățământul modern românesc de pe funcția de ministru al „instrucțiunii”, a contribuit substanțial la reorganizarea pe baze moderne a educației fizice în învățământ. În această perioadă, Spiru Haret introduce practicarea obligatorie a oinei în școlile Regatului României. Haret a sprijinit direct dezvoltarea bazei materiale, crearea unor societăți sportive și organizarea cursurilor pentru formarea și perfecționarea maeștrilor de gimnastică.
Pe 14 decembrie 1912, la București are loc Ședința de constituire a „Federației Societăților Sportive din România” (F.S.S.R.), primul organ central unic de conducere și îndrumare a întregii mișcări sportive. Noul organism a reunit pentru prima dată societățile sportive existente, grupându-le pe acestea în comisii.
