În urma eforturilor de antrenament organismul sportivului suportă mai multe tipuri de adaptări. Dintre aceste tipuri, în funcție de persistența acestora, caracteristice sunt două:

1. adaptarea la efort de scurtă durată;
2. adaptarea la efort de lungă durată.

Adaptarea la efort de scurtă durată

Adaptarea la efort de scurtă durată se manifestă în timpul și după efectuarea diferitelor exerciții, la care reacțiile subiecților sunt diferite în funcție de nivelul de pregătire al acestora. De exemplu, un sportiv, față de un nesportiv, se adaptează diferit prin reacții diferite, la același efort (frecvență cardiacă, frecvență respiratorie, redistribuirea sângelui în sistemul muscular etc. sunt diferite).

Adaptarea la efortul fizic a organismului este etrâns legată de posibilitățile funcționale sau disponibilitățile latente manifestate în condiții de solicitare maximă.

Intensitatea reacțiilor de adaptare  la efort este determinată de forța excitantului (intensitatea și volumul efortului), de disponibilitățile de funcționare ale organismului și de capacitatea de restabilire rapidă.

Efortulrile ce depășesc capacitățile adaptative imediate ale organismului cauzează schimbări neplăcute în activitatea sistemelor și a organelor corpului.

Caracteristicile eforturilor determină, în ce privește restabilirea, reacții diferite. De exemplu, după un efort de scurtă durată revenirea se poate realiza în câteva zeci de secunde sau în câteva minute. În schimb, după o cursă de maraton, revenirea durează de la 9 la 12 zile.

Adaptarea la efort imediată exprimată într-o serie de valori ale indicilor fiziologici este efectul interacțiunii organelor și sistemelor corpului omenesc, înainte, în timpul și după efectuarea unui anumit efort.

Reacțiile imediate de adaptare la efort se desfățoară pe parcursul a trei stadii:

1. Primul stadiu constă în stimularea diferitelor organe și sisteme care asigură desfășurarea activității respective. Aceasta se caracterizează prin creșterea bruscă a frecvenței cardiace, a vantilației pulmonare, a consumului de oxigen, acumularea de lactat în sânge etc.
2. Al doilea stadiu este caracterizat prin desfășurarea activității funcționale la un nivel constant denumit și stare stabilă.
3. Al treilea stadiu are ca specific tulburarea echilibrului (stării stabile), ca urmare a discordanței între necesarul organismului și capacitatea organelor de a satisface aceste nevoi.

Cerințele privind satisfacerea unor eforturi peste limitele normale, determină în cele mai dese cazuri tulburarea ritmului de adaptare de lungă durată, ca și schimbări necorespunzătoare în starea diferitelor organe.

Adaptarea la efort de lungă durată

Adaptarea la efort de lungă durată este determinată de eforturile mari, care produc hiperfuncția organelor și a sistemelor, așa cum am arătat anterior. Astfel, eforturile fizice caracterizate de intensitate duc în timp relativ scurt la creșterea remarcabilă a capacităților funcționale ale diferitelor organe și sisteme ale corpului. În acest fel, prin efectuarea a trei antrenamente pe săptămână, timp de două luni, se produce o creștere a masei musculare cu 15-30% (chiar mai mult), volumul inimii sporește cu 200 cm³, consumul maxim de oxigen atinge un nivel cu 10-15% mai crescut ca înainte și așa mai departe.

Adaptarea la efort de lungă durată se desfășoară în trei etape:

1. Mobilizarea sistematică a resurselor funcționale ale organismului, prin desfășurarea procesului de antrenament, cu orientări diferite, ce favorizează efectul cumulativ al adaptărilor de scurtă durată.
2. A doua etapă este caracterizată de creșterea sistematică planificată a eforturilor, care determină transformări intensive structurale și funcționale în organe și țesuturi. În finalul acestei etape se realizează hipertrofia organelor care asigură desfășurarea activității.
3. Cea de a treia etapă se caracterizează printr-o adaptare la efort stabilă îndelungată, concretizată într-o cantitate suficientă de rezerve energetice necesare desfășurării unui nivel funcțional superior. În același timp se constată și o strânsă legătură a funcționării organelor de reglare și a celor de execuție.

Desfășurarea neștiințifică a antrenamentului cu eforturi de mare intensitate (supraîncarcare) pe fondul unei alimentații nepotrivite și a unei refaceri incomplete determină o uzură prematură a sistemelor funcționale ale organismului.

Conceperea și realizarea rațională a antrenamentului presupune parcurgerea celor 3 etape ce sunt caracterizate de reacții de adaptare ce se raportează la diferite componente ale structurii pregătirii (microcicluri, mezococluri, macrocicluri) sau la activitatea competițională. Aceasta este urmată de adaptarea organelor și a sistemelor la cote înalte de efort, dublate de obținerea performanțelor ridicate în competițiiloe la care acestea au fost planificate.

Modificarile adaptative se mai pot manifesta și astfel:

• apariția unor schimbări structurale în organe și sisteme și creșterea capacității funcționale a acestora;
• sporirea capacității de coordonare a mișcărilor (îndemânarea);
• perfectionarea reglarii activității sistemelor adaptative (ca sistem cu reglare și autoreglare);
• adaptarea activității psihice la particularitățile antrenamentelor și concursurilor.

Adaptarea la efort de lungă durată se produce numai în cazurile în care stimulii de antrenament au intensități și durate optime și sunt aplicați sistematic.

Durata stagiului de pregătire în activitatea sportivă de performanță are un rol determinant asupra gradului de adaptare la efort. De exemplu, volumul de lucru al unor sportivi cu vechime de 2-3 ani este de 3-5 ori mai mic decât la sportivii cu vechime de 7-10 ani, iar intensitațile sunt mai reduse. La sportivii de performanță  asupra mobilității se poate acționa zilnic, iar asupra forței maxime, de 3 ori pe săptămână.